IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR TURISTICE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR TURISTICE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

VIEZURE LEONARD-DUMITRU

MASTERAND - UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TG-JIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI GESTIUNEA AFACERILOR

                                             viezureleonard@yahoo.com

Rezumat

Prezenţa omului în natură, ca turist, are şi efecte mai puţin dorite asupra tuturor componentelor de mediu. Dintre acestea, cele mai afectate sunt peisajele naturale, solul, flora, fauna, apele, aşezările urbane şi monumentele.

Peisajele sunt degradate prin intervenţii antropice care se traduc prin ridicarea de noi structuri turistice, unde soluţiile arhitecturale nu se integrează sub aspect estetic şi ambiental. Aceasta conduce la uniformizarea şi monotonia peisajelor.

Reducerea tuturor acestor efecte negative asupra valorilor naturale şi culturale cu valenţe turistice se bazează pe o analiză aprofundată calitativă şi cantitativă asupra tuturor componentelor de mediu.

Politica globală de stabilire a saturaţiei turistice asupra mediului natural, social, cultural, trebuie să se desfăşoare la scară naţională, regională, locală, iar legile şi reglementării, stabilite în principal de organismele guvernamentale trebuie să asigure păstrarea calităţii mediului în interesul turiştilor, a colectivităţilor locale şi a obiectivelor naţionale. La baza determinărilor de impact, care este variabil în timp şi spaţiu, stă un evantai întreg de norme menite să directioneze dezvoltarea turistică a oricărei zone.

Cuvinte cheie: protecţia mediului,poluare, activităţi turistice, biodiversitate,resurse

1.Introducere

Impactul activităţilor turistice asupra unei zone este dat de cadrul natural şi varietatea potenţialului turistic, de existenţa unei infrastructuri generale, de prezenţa unor structuri turistice de cazare, de alimentaţie, agrement. Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de impact (politic, social, economic, cultural, ş.a.), care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare.

Obiectivele, principiile, cerinţele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în ecoturism, turismul rural, turismul cultural, ş. a., aceste forme fiind expresia dorinţei ca turismul să reprezinte un factor pozitiv şi dinamic de dezvoltare economică şi o soluţie practică de păstrare nealterată a mediului.

2.Impactul activităţilor turistice asupra mediului înconjurător

Turism durabil = dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale şi culturale şi pentru generaţiile viitoare.

Impactul turismului asupra mediului = presupune analiza relaţiei turist - rezervă turistică - produs turistic.

2.1.Definirea Conceptului de Impact

Evoluţia actuală a turismului este caracterizată de profunda înnoire a ofertei turistice mondiale în special prin dezvoltarea unei game de produse turistice noi, superioare atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ.

In acest sens se pot contura următoarele orientări:

-destinaţiile la mare distanţă, care permit să se realizeze o diversificare a locului de sejur în extrasezon;

-vacanţele tematice (cultură, sport, descoperire ştiinţifică ) organizate la comandă pentru o clientelă exigentă şi care efectuează mai multe călătorii turistice pe an;

-noile produse de loisir asociate cu cazarea turistică dispersată, care urmăreşte sentimentul de autentic şi permite dezvoltarea schimburilor culturale şi informaţionale între turişti şi populaţia locală.

Patru factori generali, determină şi influenţează direct activitatea turistică:

1.valoarea calitativă şi cantitativă a resurselor turistice;

2.creşterea economică generală, care determină în mare parte locurile de muncă şi veniturile;

3.cursul de schimb valutar, care determină evoluţia puterii de cumpărare a rezidenţilor şi nonrezidenţilor;

4.repartiţia, care determină evoluţia puterii de cumpărare a clienţilor.

Aceşti factori se sprijină în principal pe exploatarea resurselor naturale, culturale cu valenţe turistice. Toate activităţile turistice determină în timp şi spaţiu efecte potenţiale asupra mediului, sănătăţii sau sistemului social. Aceste influenţe cumulate sunt exprimate de noţiunea de impact.

Dezvoltarea acestui concept a pornit de la specialişti englezi şi americani, în deceniul 7 al secolului nostru, şi care au şocat opinia publică internaţională cu studiul "Limitele creşterii". Astfel, autorii au demonstrat că atât rezervele cât şi resursele naturale ale planetei sunt limitate, ca de altfel şi puterea de absorbţie a tuturor reziduurilor şi deşeurilor rezultate.

In figura nr. 1 sunt detaliate relaţiile care există între cererea şi oferta turistică şi modul de producere a impacturilor în turism. Deosebit de utile sunt modalităţile de control al impactului care acţionează ca nişte pârghii în dezvoltarea activităţilor turistice, şi care determină evoluţia motivaţiilor turistice.

Fiecare stat se bucură de un anumit teritoriu, iar acest spaţiu ecologic, pentru fiecare naţiune, este un dat, un atribut al realităţilor inegal constituite de-a lungul istoriei. Ideea durabilităţii nu trebuie să reducă cîmpul de acţiune şi finalitatea dezvoltării.În acest context, pentru turism se impune formularea unor scopuri clare de dezvoltare şi amenajare, acceptabile în privinţa avantajelor economice, a accesului la o relativ mai mare bunăstare a populaţiei şi a rezolvării unor probleme sociale, vitale, concomitent cu prezervarea echilibrului mediului natural.

Figura nr.1:Modul de producere a impacturilor in turism

2.2.Strategia şi politica de evaluare a impactului asupra mediului

Singura cale pentru a asigura un viitor mai sigur şi mai prosper constă într-o tratare echilibrată a mediului şi dezvoltării. Numai printr-o orientare judicioasă a căilor de dezvoltare se poate ajunge la modificarea modului de producţie şi de consum actual, care şi-a dezvăluit caracterul perimat şi consecinţele nefaste asupra mediului ambiant.

Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM) este un instrument de asistare a deciziei, având ca obiect determinarea efectelor principale asupra mediului. E.I.M. este o procedură prin care factorii de decizie iau cunoştinţă de efectele posibile ale dezvoltării asupra productivităţii naturale şi a calităţii mediului; este un mijloc prin care se colectează şi se prelucrează datele necesare unui proiect pentru evaluarea gradului de satisfacere a durabilităţii şi a condiţiilor impuse de acesta. În literatura românească de specialitate a fost denumit acord de mediu, care poate fi completat cu bilanţul de mediu, ambele reglementate prin Legea mediului 135/1996.

Conţinutul unui EIM a fost stabilit de specialiştii Lee şi Coalley în 1970 şi ulterior a fost acceptat de ţările Comunităţii Europene. Acesta cuprinde următoarele aspecte principale:

Descrierea proiectului propus: prezentarea obiectivelor, a fazelor de realizare, rata de exploatare a resurselor existente;

Prezentarea situaţiei de bază, adică a stării actuale a mediului, a evoluţiei caracteristicilor mediului, pentru a şti posibilităţile de realizare a proiectului;

Analiza aspectelor de impact: investigarea tipurilor de impact ce pot apărea, aprecierea evoluţiei lor viitoare;

Descrierea alternativelor: realizarea unor variante şi susţinerea celor mai bune;

Realizarea unor propuneri de ameliorare pentru problemele de impact apărute, mai ales a acelor cu rol negativ.

Plan de monitorizare (urmărire continuă) a aplicării măsurilor de ameliorare şi a celor privind buna funcţionare a proiectului.

Aceste evaluări de impact sunt cerute de Comunitatea Europeană şi Banca Mondială în susţinerea oricărui proiect de dezvoltare, cu susţinere financiară importantă.

Realizarea acestui deziderat are meritul de a reduce efectele cumulative ale activităţilor umane, care, în general, sunt destul de greu de detectat şi evaluat.

Sub recomandările Uniunii Europene şi organismelor ONU, fiecare stat îşi poate elabora, în funcţie de tipurile de mediu de care dispune, propria strategie de dezvoltare şi de evaluare a impactului.

Chiar dacă în faza de început, în elaborarea oricărui proiect de dezvoltare, nu sunt surprinse absolut toate elementele EIM, este necesară o analiză continua a impactului real, constatat şi după realizarea proiectului.1 !n momentul de faţă la noi în ţară se realizează acorduri de mediu pentru începerea unor activităţi economice sau pentru obţinerea avizului de continuare a funcţionării, şi mai rar sunt urmărite îndeaproape şi la intervale precise transformările care au loc.

În tabelul nr.1 sunt redate principalele tipuri de impact produse de activităţile de iarism. Problemele sunt foarte diverse, complexe şi demonstrează încă o dată nevoia realizării de EIM în acţiunile de modernizare sau de noi investiţii în turism.

La noi în ţară probleme de evaluare a impactului au fost reglementate prin Legea Mediului 135/1996, unde au fost stabilite normele metodologice de elaboare a acordurilor şi bilanţurilor de mediu cu participarea agenţiilor de mediu şi a firmelor specializate pe probleme de mediu.

Tabelul nr. 1

Tipurile de impact produse de activităţile din turism

Cadrul natural

A	Schimbări în compoziţia speciilor floristice şi faunistice
	1.Distrugerea habitatului speciilor, 2.Uciderea animalelor pentru vânătoare; 3.Uciderea animalelor pentru curiozităţi gastronomice şi piaţa suvenirurilor; 4.Influenţarea mi graţiei interne şi externe a animalelor; 5.Distrugerea speciilor vegetale valoroase pentru a culege plante şi a valorifica lemnul; 6.Defrişarea vegetaţiei naturale pentru realizarea de facilităţi turistice; 7.Reducerea rezervaţiilor naturale, a sanctuarelor cu viaţă sălbatică.
B	Poluarea
	1.Poluarea apei prin scurgerea apelor poluate, împrăştierea de substanţe petroliere şi petrol; 2.Poluarea aerului prin gazele de eşapament ale vehiculelor. 3.Poluarea sonoră datorată activităţilor şi transporturilor turistice.
C	Eroziunea
	1.Tasarea solurilor, compactarea, ce conduce la creşterea scurgerii pluviale şi a eroziunii superficiale. 2.Creşterea expunerii solurilor la alunecări; 3.Amplificarea proceselor de declanşare a avalanşelor; 4.Pagube asupra formelor geologice deosebite ( peşteri, avene ); 5.Deteriorări asupra malurilor fluviilor şi râurilor.
D	Resurse naturale
	1.Scăderea resurselor de apă prin suprasolicitări şi supraexploatare; 2.Reducerea resurselor de combustibil clasic pentru necesarul de energie pentru susţinerea activităţilor turistice; 3.Riscuri crescute pentru incendii naturale.
E	Impact vizual
	1.Facilităţi turistice (construcţii agrement, servicii auxiliare); 2.Gunoaie şi deşeuri rezultate din structurile şi circulaţia turistică.

Cadrul construit

A	Mediul urban
	l.Scoaterea terenurilor în afara producţiei primare; 2.Schimbarea regimului hidrologic, climatologic;
B	Impact vizual
	1.Creşterea necesităţii construcţiilor, a ariilor ocupate de construcţii; 2.Stiluri arhitecturale noi, nearmonizate cu cele existente; 3.Aglomerări de populaţie şi bunuri;
C	Infrastructura
	1.Supraîncărcarea cu elemente de infrastructură (drumuri, căi ferate, parcare, grilaje electrice, sisteme de comunicaţii, alimentare cu apă etc); 2.Pregătiri pentru noi dotări de infrastructură generală şi specifică; 3.Management de mediu pentru adaptarea arealelor în scopuri turistice (plimbări pe mare, sporturi de iarnă, nautice, cicloturism şa).
D	Forme urbane
	1.Schimbări în structuri urbane (zone industriale, rezidenţiale) şi alte utilităţi (agrement, structuri turistice); 2.Schimbări în dotări şi mobilier urban (străzi, îmbrâcăminţi asfaltice, pavări, iluminari ş.a); 3.Pericolul apariţiei unor contraste între zona urbană amenajată turistic şi celelalte zone rezidenţiale.
E	Restaurarea
	1.Refolosirea şi restaurarea siturilor urbane vechi, a clădirilor istorice; 2.Restaurarea şi refacerea clădirilor vechi ca a doua rezidenţă.
F	Competiţia
	1.Posibilităţi de declin al atracţiilor turistice sau a unei regiuni din cauza apariţiei altor atracţii sau schimbării de motivaţii sau a unor obiceiuri turistice.

2.3.Modalităţi de evaluare a impactului

Progresul social şi bunăstarea economică depind de activităţile care exploatează resursele naturale şi care pot cauza pagube mediului. Problemele mediului au devenit globale, şi, în consecinţă, strategiile de prevenire şi reducere a formelor de poluare reflectă această realitate.

Avansul deţinut de ţările dezvoltate în elaborarea şi implementarea strategiilor de protejare a mediului este incontestabil. Confruntate de timpuriu cu o poluare semnificativă, ţările dezvoltate au pus la punct tehnici şi modalităţi pragmatice de control şi reducere a impacturilor.

Transferul experienţei acumulate, către ţările în curs de dezvoltare şi din Europa de Est, constituie o preocupare care a căpătat amploare în ultimul timp.

In acest context, resursele turistice nu pot fi exploatate sălbatic fară riscuri de a fi degradate sau distruse. Imperativele dezvoltării tuturor formelor de turism nu trebuie să afecteze interesele socio-economice ale populaţiei rezidente, nici ale mediului şi mai cu seamă, a resurselor naturale care constituie atracţia principală, alături de siturile istorice şi culturale.

De cele mai multe ori, bogăţiile exploatate de turism fac parte din patrimoniul umanităţii, şi în. acest sens toate naţiunile trebuie să vegheze la conservarea lor. Astfel, reducerea problemelor legate de saturaţia turistică şi presiunea tot mai crescută asupra resurselor turistice, în ultimul deceniu, au dus al apariţia conceptului de capacitate de primire, şi a evaluării sale.

Trebuie subliniat că criteriile de evaluare a capacităţii de primire au la bază norme deja bine stabilite, iar altele, în curs de testare. Unele criterii au caracter subiectiv, deci sunt non-măsurabile. De altfel, studiile de impact au un rol bine definit, şi ele nu se pot substitui evaluării capacităţii de primire.

Există o disociere între zonele de dezvoltare turistică care vor deţine structuri turistice, de cele unde acestea există deja. în primul caz este mai uşoara gestionarea echilibrată a resurselor pentru a rezolva gradul de suportabilitate şi încărcare a mediului şi pentru diversificarea ofertei.

Problemele capacităţii de încărcare se referă la trei tipuri de zone turistice:

zona emiţătoare de turişti: suprasolicitarea provine dintr-o proastă organizare a punctelor de plecare sau în zone cu forme de turism dominante (litoral, sporturi de iarnă, cultural etc.).

zone de tranzit - încărcarea prin supraaglomerare a mijloacelor de transport (rutier, feroviar, maritim, aerian) între zona de plecare şi cea de destinaţie.

zona receptoare sau destinaţia, unde mediul este perturbat fizic, social economic sau poate fi distrusă imaginea turistică a unei zone, în timp şi spaţiu.

Criteriile de apreciere a capacităţii maximale de primire se referă la două componente majore:

1. Mediul local include elemente de bază ale cadrului natural, ale dezvoltării socio-economice, ale nivelului cultural, resursele fiind limitate şi epuizabile.

Criterii:

-              aspecte fizice

impact vizual cu un nivel acceptabil;

pragul unde survin daunele ecologice;

necesitatea de a conserva viaţa sălbatică şi marină.

-              aspecte economice

stabilirea volumului turistic ce produce maximum de beneficii turistice;

nivelul de locuri de muncă adaptat la comunităţile locale.

-              aspecte socio-culturale

-determinarea volumului de turism acceptabil, fără a fi nefast pentru viaţa socio­ culturală a comunităţilor,

-stabilirea nivelului de turism care să permită întreţinerea, conservarea monumentelor, tradiţiilor culturale, fără efecte negative;

-              aspecte de infrastructură generală si specifică

servicii publice (alimentare cu apă, gaze, canalizare, epurare etc.)

infrastructură de transport;

- alte facilităţi esenţiale, cum ar fi dotări medicale sau personal turistic foarte bine calificat.

2. Imaginea - produs turistic[1]

Acolo unde zonele naturale sunt mai puţin fragile după toate aparenţele, volumul circulaţiei turistice poate fi calculat (maxim şi minim) prin imagine - produs turistic realizat. Mai nou, ideea de imagine este asimilată cu aceea de peisaj, care poate fi natural sau antropic, asociate cu gama de servicii turistice oferite.

Evaluarea cerinţelor turistice va fi calculat direct cu ajutorul unei analize a cererii. Criteriul de bază trebuie să fie atât satisfacerea turiştilor, dar şi a rezidenţilor. Pentru zonele de destinaţie turistică se aplică următoarele criterii principale ce se referă la:

-              aspecte fizice

caracteristicile climatice favorabile, legate de lipsa poluării;

gradul de atracţie exercitat de aşezările rurale şi urbane;

calitatea structurilor turistice şi a petrecerii timpului liber.

-              aspecte economice

-costul sejurului (politica de preţuri şi tarife);

-              aspecte socio-culturale

interesul de care se bucură o comunitate locală şi cultura sa;

calitatea artizanatului local, curiozităţi gastronomice.

-              aspecte de infrastructură generală şi specifice

-nivelul dotărilor de transport, servicii publice şi turistice.

În general aceste criterii sunt măsurabile în multe cazuri (poluare ecologică, locuri de muncă, calitatea serviciilor turistice), dar, în alte cazuri, nu pot fi determinate decât în mod apreciativ (impact asupra tradiţiilor culturale locale ).

Evaluarea pragurilor de primire şi încărcare a unui teritoriu este necesară din două motive:

-permite organismelor guvernamentale să-şi elaboreze o politică şi strategie de
dezvoltare a turismului fără repercusiuni negative asupra mediului înconjurător;

-rezolvă probleme legate de existenţa unui fenomen de saturaţie turistică sau pe
cale de a se produce.

Fenomenul de saturaţie turistică are şi un caracter sezonier, deoarece dezechilibrul dintre cerere şi infrastructură nu se produce decât în perioadele de aglomerare maximă.

Această concentrare în timp şi spaţiu conduce la creşterea numărului de construcţii,lipsa de spaţii verzi, parcuri - edilitare şi a celei turistice.

Determinarea capacităţii de primire trebuie să ţină seama de gradul de dezvoltare a zonelor turistice. Există astfel două categorii majore:

-              zone turistice în curs de dezvoltare

In aceste teritorii, cu potenţial turistic valoros, dezvoltarea turistică presupune o edificare pe termen scurt şi mediu. Aici, se pot stabili, concret, pragurile de primire turistică, în vederea utilizării resurselor cât mai eficient, evitând efectele negative .

Priorităţile trebuie stabilite prin strategia organismelor guvernamentale sau printr-un management de calitate din partea unor agenţi publici sau privaţi.

Un rol esenţial îl joacă şi experienţa anterioară din dezvoltarea altor zone turistice. în acest context, ţara noastră mai dispune de importante resurse, unele încă insuficient valorificate;

-dezvoltarea unor activităţi şi structuri turistice în masivele montane
Capăţânei, Cândrel, Cozia, Munţii Apuseni;

amenajarea turistică a litoralului între Complexul lagunar Razim şi Năvodari.

valorificarea în turism a Parcurilor Naţionale etc.

zone turistice dezvoltate

Acestea se găsesc îndeosebi în ţări cu o puternică industrie turistică, unde activităţile turistice au atins un înalt nivel de concentrare. Aici se impune o politică de regestionare a resurselor turistice, cu reducerea presiunii asupra mediului ambiant.

În România exista zone cu veche tradiţie turistică, dar unde dezvoltarea structurilor turistice a condus la o supraexploatare a resurselor, iar o intensă circulaţie turistică a condus la degradarea cadrului natural ( Munţii Bucegi, Ocnele Mari, Păltiniş, Balvanyos şa.).

Prezenţa omului în natură, ca turist, are şi efecte mai puţin dorite asupra tuturor componentelor de mediu. Dintre acestea, cele mai afectate sunt peisajele naturale, solul, flora, fauna, apele, aşezările urbane şi monumentele.

Peisajele sunt degradate prin intervenţii antropice care se traduc prin ridicarea de noi structuri turistice, unde soluţiile arhitecturale nu se integrează sub aspect estetic şi ambiental. Aceasta conduce la uniformizarea şi monotonia peisajelor.

Solul este un component al mediului care suportă transformări majore prin faptul că există tendinţa de ocupare a acestuia cu infrastructuri turistice, tehnico-edilifare şi de căi de comunicaţii.

Dintre toate zonele turistice, cel mai mult au de suferit spaţiul costier marin şi cel montan, spaţii naturale cu un fragil echilibru ecologic.

Flora suportă consecinţele negative datorate unei intense circulaţii turistice şi a amenajărilor turistice pentru sporturi de iarnă, agrement, divertisment.

Fauna are de suferit prin reducerea spaţiilor naturale care constituie habitatul necesar pentru speciile de animale, afectând supravieţuirea acestora. Practica neraţională a pescuitului şi a vânătorii distruge treptat potenţialul cinegetic şi piscicol al multor zone turistice.

Aşezările urbane sunt afectate de dezvoltarea activităţilor turistice. Creşterea densităţii construcţiilor urbane, a circulaţiei turistice au repercusiuni negative mai ales asupra centrelor istorice ale oraşelor şi vechilor construcţii, a monumentelor, prin amplificarea formelor de poluare.

Reducerea tuturor acestor efecte negative asupra valorilor naturale şi culturale cu valenţe turistice se bazează pe o analiză aprofundată calitativă şi cantitativă asupra tuturor componentelor de mediu.

Politica globală de stabilire a saturaţiei turistice asupra mediului natural, social, cultural, trebuie să se desfăşoare la scară naţională, regională, locală, iar legile şi reglementării, stabilite în principal de organismele guvernamentale trebuie să asigure păstrarea calităţii mediului în interesul turiştilor, a colectivităţilor locale şi a obiectivelor naţionale. Aceasta trebuie să pornească cu determinarea următoarelor priorităţi:

definirea potenţialului teoretic turistic global pe termen lung în funcţie de resursele
naţionale sau regionale;

stabilirea tipului de produs sau imagine turistică, care se doreşte a fi realizată;

analiza nivelului cererii pentru un anumit produs turistic;

evaluarea condiţiilor materiale necesare realizării capacităţii de primire adecvate, în
funcţie de reţeaua de transporturi existentă, volumul investiţiilor necesare;

determinarea dimensiunilor impactului socio-cultural şi economic, ecologic.

La baza determinărilor de impact, care este variabil în timp şi spaţiu, stă un evantai întreg de norme menite să directioneze dezvoltarea turistică a oricărei zone.

3.Concluzii

Preocuparile pentru protectia mediului natural s-au facut resimtite inca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, când s-a facut tranzitia de la atitudinea de admirare pasiva a frumusetilor naturii la cea activa de actionare pentru protectia ei si de prevenire a exploatarii abuzive a bogatiilor naturale. Prima lege pentru protectia mediului (Legea pentru Protectia Monumentelor Naturii) a fost adoptata in 1930 si, un an mai târziu, a luat fiinta Comisia penru Protectia Monumentelor Naturii care functioneaza si astazi sub patronajul Academiei României.

Aceasta lege a fost urmata de multe alte reglementari, dar Legea de protectie a mediului a fost efectiv adoptata abia in 1973. In prezent sunt in jur de 630 de zone protejate in România, acoperind o suprafata totala de 1.200.000 ha. In afara de acestea exista trei rezervatii ale biosferei, 14 parcuri nationale si 362 rezervatii naturale. Parcul National Retezat (care a luat fiinta in 1935), Parcul National Rodna (care a luat fiinta in 1990) si Delta Dunarii (rezervatie infiintata in 1938) au fost incluse de UNESCO in cadrul rezervatiilor biosferei, pe lista proprie de monumente ale naturii protejate.

Turismul, ca activitate economica poate cauza pagube mari ariilor protejate, in special daca nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce si mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel incat ariile naturale frumoase devin din ce in ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata, vizite de o zi si chiar sport.

In cateva arii protejate exista pur si simplu atat de multi vizitatori in anumite parti, sau la anumite momente incat natura – si calitatea experientei vizitatorilor – sufera. in altele, vizitatorii pot patrunde in cele mai indepartate zone. Facilitatile turistice intra deseori in conflict cu telurile de conservare si strica peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilitati sunt deosebit de puternice in fostul bloc al tarilor est-europene, iar in cateva arii protejate, turismul pur si simplu nu are loc.

Dar, daca este planificat si administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forta foarte pozitiva, aducand beneficii atat ariilor protejate cat si comunitatilor locale. Turismul va fi binevenit in sau langa ariile protejate daca respecta caracterul special al ariei – cum ar fi: turismul bazat pe aprecierea naturii, turismul cultural si educational, sau activitatea grupurilor mici, linistite – si daca pagubele si poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta la justificarea infiintarii ariilor protejate in regiunile marginale, si poate duce la o inviorare a comunitatilor locale din punct de vedere economic si a culturilor traditionale.

4.Bibliografie

1.Bran Florina – “Ecoturism”,Ed.Economica,Bucuresti,2000

2.Bran Florina – “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Economica,2000

3.Cernescu Andreea – “Economia Turismului – Studii de caz – Reglementari”,2002

4.Istrate Ioana – “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Economica,2000

5.Lupu Nicolae –“Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

6.Neacsu Nicolae – “Turismul si dezvoltarea durabila”,Ed.Expert,Bucuresti,2000

7.Neacsu Nicolae – “Economia Turismului – Studii de caz – Reglementari”,2002

8.Nistoreanu Puiu –“Ecoturism si turism rural”,Ed.A.S.E.,Bucuresti,1999

9.Nistoreanu Puiu - “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Econ.,2000

10.Stanoiu Felicia –“Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

11.Tigu Gabriela - “Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

---

[1] Istrate I.,Bran Florina,Rosu Anca Gabriela – „Economia trismului si mdiului inconjurator”,Ed.Economica,Bucuresti,2000,pag.87